Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Despre beneficiile diversităţii

        de Gabriel Nedelea

Se scrie multă literatură bună. Sunt însă din ce în ce mai puţini cronicari literari şi tot mai rare panoramările în timp real, adică volumele provenite din critica de întâmpinare. Prin ele se observă tendinţele poetice, schimbările de cod, continuităţile, elementele şi aspectele prin care se creează comunităţile de idei şi de gust. Dincolo de rolul pe care-l pot juca în sistematizările literare, care preced cercetarea şi studiile de tip academic, ele oferă efectiv sugestii de lectură, reţin atenţia asupra anumitor autori, propun liste şi traiecte, pot să furnizeze criterii pentru premii şi pentru finanţarea literaturii etc. Este ciudat că numărul lor nu este direct proporţional cu producţia literară. Explicaţii există şi ţin de modul în care este percepută şi gândită literatura. În fine, această tema ar trebui reluată şi discutată periodic.

Există câteva circuite şi edituri care propun constant literatură contemporană de calitate, una dintre ele fiind Casa de Pariuri Literare. Aici a apărut în 2022 şi volumul Dispoziiile unui dumnezeu tânăr de Ionuţ Manea. Titlu sugerează ceva din detaşarea ironică a acestei poezii şi din cinismul acid exact atât cât trebuie. Poetul sapă la rădăcina clişeelor, pe care le denunţă cel mai adesea cu un umor amar, însă fără să(-şi) inducă stări de angoasă. Textele sunt de un concretism ce creează impresia de realism în care apar doar secvenţial trăiri excepţionale, ceea ce nu înseamnă că restul n-ar fi autentice. Această trăsătură consistă, de fapt, din calitatea descrierilor prin care-şi asamblează realităţile, observate direct, rememorate sau, mult mai rar, imaginate: „să fii acolo înconjurat de atâta lume/ este suficient/ nu poţi să ştii ce să ceri/ sunt episoade care dorm în burta unui elefant/ sunt ferestre deschise/ sunt feţe pe care nu le-ai văzut niciodată/ copii care se nasc în timp ce-ţi scriu/ în timp ce te sărut/ în timp ce dorm, mor oameni nevinovaţi/ în timp ce mănânc, bitcoin-ul o ia la vale// am văzut oameni care se rugau la dumnezeu/ oameni care făceau autostopul/ oameni rupţi de realitate/ oricare ar fi ea/ şi nu renunţau/ nu voiau alt drum/ oameni care au scris cărţi/ care au desenat camerele în care au trăit/ şi nu ştiu cât de fericiţi au fost în ultima secundă/ cât de mulţumiţi” (După ce va fi întuneric). Nu există niciun fel de simulare în astfel de acumulări, în aceste decupaje. Efectele lor se resimt la nivelul întregii fiinţe: „Există în fiecare puţin din fiecare/ Există un loc unde fricile devin tabieturi/ şi maniile se rujează-n faţa oglinzii/ există iubire şi durere/ anomalii embrionare.// Există atât de mult ego în spaţiile goale/ un perpetuum mobile al identităţii singulare.// Şi nimeni nu poate ghici când va recidiva/ acest loc geometric al tuturor punctelor egal depărtate de fric㔠(Există un loc). Poezia este, aşadar, investită cu puterea de a surprinde trăiri fundamentale.

Poeţii contemporani au tendinţa de a se întoarce la temele mari, de a le expune nud şi de a le defini cu mijloace retorice căutat simple, dar penetrante: „Frica este întuneric şi singurătate/ este şarpele pe care sunt obligat să-l hrănesc/ este arma îndreptată spre mine./ Iubirea e un câine care mă priveşte cu aceiaşi ochi când mă-ntorc acasă beat/ când scot mreana din râu şi o las la soare să pleznească/ e Eve, Magic the Gathering, Warhammer, e o carte care se scrie în timp ce-o citesc” (Iubire versus frică). Referinţele la obiecte şi scene din viaţa de zi cu zi sporesc impresia de autenticism, dar pot la fel de bine să şi îngreuneze lectura pentru cei care nu le recunosc. Nu se face însă exces de ele.

Poetul este preocupat de identificarea unor simultaneităţi pe care să le pună, totuşi, într-o ordine. Nu crede în haos, „fără definiţii lumea este o glumă proastă/ un ego supt de gingii” (Ectoplasma), iar prin poezie nu face decât să dea o consistenţă dialogului interior, îndreptat atât spre sine, cât şi spre ceilalţi. Multe dintre texte sunt dedicate prietenilor şi unor scriitori, ceea ce relevă, odată în plus, că pentru autor practica scrisului nu rămâne niciodată un joc gratuit.

Ionuţ Manea dă impresia că se fereşte de literaturizarea relatărilor, de locurile comune ale poeziei, mai bine spus, iar asta îl determină să scrie despre această eschivă, care devine temă literară. Când îşi compune Poemul Marţial, care ar aduce a artă poetică dacă nu ar exista întotdeauna suspiciunea ironiei, mărturiseşte că dimineaţa are „o greaţă pentru tot ce înseamnă poezie”, dar se consolează cu faptul că exist㠄unii” care scriu „o poezie şi pentru tine”. Poezia este în această relatare cât se poate de concretă, de-asta şi este atinsă de sarcasm: „Scrisul, fratele meu alb, este o savarină care nu expiră niciodată./ Să moară Franţa!/ Acolo unde nu există inspiraţie,/ Se zgribulesc pereţii/ Dar oricine, oricând, oricum,/ O poate face/ Câteva cuvinte tăiate draconic/ Şi iată poezia./ Pehlivan bătrân!/ Starea de poet este cubul de gheaţă din paharul cu Jameson./ Poezia rămâne grea când se împrumută unele rime/ Şi se leagă,/ Poate că este de vină răsăritul,/ Poate că eşti de vină tu!/ Încercări lamentabile agăţate de o antenă/ Acolo să rămână!”. Dar asta nu îl împiedică să scrie în continuare, inclusiv pasaje asumat patetice. Deşi referinţele la alcool sunt recurente, lipseşte poza boemului, a poetului damnat, care evadează în stări modificate artificial de conştiinţă din nevoie de universuri compensatorii. Poetul rămâne lucid, de unde şi dispoziţiile sale critice. Poemul Marţial poate pune pe o pistă de lectură greşită dacă se crede că impresiile şi (pre)concepţiile de aici sunt reprezentative pentru întreaga carte.

Una dintre sursele constante de spaimă este ameninţarea stereotipizării: „aş fi putut spune că «chipul tău a fost împresurat de lumina lunii»/ dar sună ca dracu!/ şi văd chestia asta în atâtea declaraţii/ şi pe net şi pe hârtie/ pagini întregi cu neoromantism vascularizat/ lasă un gol prin care privim speriaţi// tragediile au loc când nimic nu se schimbă/ nu mă sensibilizează nimic/ sunt precum o sperietoare de păsări/ imună şi neînfricată”. Eul din final este, însă, doar un avatar, care apare numai din când în când. Vocile sunt mai multe în acest volum, şi ele nu se succed după o logică anume. Originalitatea provine şi din această libertate a inconsecvenţelor, a nepăsării faţă de unitate aş spune, care se transferă şi la nivelul limbajului. Asta îl determină să aducă în poem cuvinte care pot trece drept nepoetice, nume de branduri, de pildă, sau să forţeze asocierile, pe care le lasă în voia întâlnirilor fireşti, naturale, pe care le observă şi conservă cu satisfacţie, nejucând totuşi cartea hazardului obiectiv de factură suprarealistă. Sunt puţine notele false, şi acelea pot fi puse în seama întâmplării.

Mi-a atras atenţia un vers care se reflectă, totuşi, asupra mai multor suprafeţe ale întregului: „memoria e mai sănătoasă decât inima”. Trebuie spus, însă, că memoria afectivă este cea mai productivă, deci nu este o dihotomie propriu-zisă, ci doar o nouă dezminţire de tentaţiile ipostazierilor romantice, atât de des luate, inconştient, în poezia contemporană, inclusiv de mulţi dintre douămiişti, dintre care, prin anul naşterii ar face parte şi Ionuţ Manea, care a debutat totuşi mult mai târziu.

Dispoziţia unui dumnezeu tânăr nu este un volum unitar la niciun nivel, nici tematic, nici stilistic. Nu are în spate o naraţiune de portanţă, deşi pasajele de confesiune, de pildă, nu lipsesc şi episoadele cu amintiri sunt numeroase. Dar Ionuţ Manea nu-şi refuză poezia nici în dispoziţiile nostalgice, nici în cele de nepăsare şi cu atât mai puţin în stările de meditaţie, de căutare a sensului, de reconstruire şi semnificare a lui. Aşa se explică diversitatea punctelor de vedere exprimate, inconsecvenţele şi dispersiile. S-a mizat mult în ultimele decenii pe unitatea ciclurilor poetice, dar se poate şi altfel, iar abandonarea acestei constrângeri are printre beneficii, pe de o parte, promisiunea că autorul se poate oricând reinventa, iar pe de alta, că nu-şi subordonează trăirile nevoilor sale discursive, că poate fi, deci, într-adevăr autentic.

© 2007 Revista Ramuri